| Scene de luptă a trupelor române în Primul Război mondia, pe fundalul piesei "Treceţi batalione române carpaţii" de N.F.Iancu |
România până la intrarea în război
România
era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o
perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea Primului Război Mondial,
România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii
alianţei dintre cele două state, România era obligată să intre în război
numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul,
România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul
şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de
război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor
care luptau împotriva Puterilor Centrale.
România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel, Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867.
Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alătura efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Voievodatului Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de acord în secret să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.
Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut planuri pentru atragerea ţării de partea Putrerilor Centrale.
Intrarea României în război, august 1916
România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel, Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867.
Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alătura efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Voievodatului Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de acord în secret să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.
Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut planuri pentru atragerea ţării de partea Putrerilor Centrale.
Intrarea României în război, august 1916
Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând Carpaţii Meridionali, după care au intrat în Transilvania.
Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe
austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii
au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea
românilor fiind oprită. Ruşii au deplasat la rândul lor în ajutorul
românilor trei divizii, dar aceşti militari nu au fost aprovizionaţi
corespunzător.
Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeţi şi: Bătălia de la Turtucaia).
Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania şi să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii româneşti au forţat cursul Dunării la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc de 4 kilometri. În aceiaşi zi, diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eşecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele acestui eşec au fost uriaşe pentru tot restul campaniei.
Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeţi şi: Bătălia de la Turtucaia).
Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania şi să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii româneşti au forţat cursul Dunării la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc de 4 kilometri. În aceiaşi zi, diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eşecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele acestui eşec au fost uriaşe pentru tot restul campaniei.
Campania română în Transilvania, august 1916
Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa. Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.
Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din fucţia de şef al Statului Major). El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanşat împotriva Armatei I română lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie coloanele române în marş lângă Hermannstadt. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forţele germane la Kronstadt, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acţiona în nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul graniţelor naţionale.
Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa. Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.
Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din fucţia de şef al Statului Major). El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanşat împotriva Armatei I română lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie coloanele române în marş lângă Hermannstadt. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forţele germane la Kronstadt, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acţiona în nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul graniţelor naţionale.
Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916
În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, şi a trupele amestecate de sub comanda sa au reuşit să învingă pe cele ruse. Ruşii au fost forţaţi să se retragă din Constanţa spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar şi cu proviziile pe sfârşite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumate din armata sa lângă oraşul Sistova (Sviştov) din Bulgaria, pregătindu-se să forţeze cursul Dunării.
Campania din România
Forţele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaţilor pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unităţile de elită Alpen Korps, în faţa Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munţi. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munţi începuseră ninsori puternice, şi în scurtă vreme operaţiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaţilor Meridionali, românii fiind forţaţi să se retragă constant, în condiţiile în care situaţia aprovizionării lor devenea critică.
Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locaţii de lângă Sistova. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala Bucureşti. Atacul lui Mackensen ameninţa să taie în două frontul românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre trupele lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a refuzat să coopereze.
În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, şi a trupele amestecate de sub comanda sa au reuşit să învingă pe cele ruse. Ruşii au fost forţaţi să se retragă din Constanţa spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar şi cu proviziile pe sfârşite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumate din armata sa lângă oraşul Sistova (Sviştov) din Bulgaria, pregătindu-se să forţeze cursul Dunării.
Campania din România
Forţele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaţilor pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unităţile de elită Alpen Korps, în faţa Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munţi. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munţi începuseră ninsori puternice, şi în scurtă vreme operaţiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaţilor Meridionali, românii fiind forţaţi să se retragă constant, în condiţiile în care situaţia aprovizionării lor devenea critică.
Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locaţii de lângă Sistova. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala Bucureşti. Atacul lui Mackensen ameninţa să taie în două frontul românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre trupele lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a refuzat să coopereze.
Operaţiunile din România, noiembrie 1916 – ianuarie 1917
Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuşi. Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi. Bucureştiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea şi drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuşi, peste 150.000 de soldaţi români fuseseră capturati.
Ruşii au fost forţaţi să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deşi cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupaţie străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.
Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane şi a generalilor lor: Falkenhayn şi Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obţinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă şi capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofiţeri din trupele de elită Alpen Korps se afla şi viitorul feldmareşal Erwin Rommel.
Urmări
Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menţionată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaţilor Răsăriteni, protejând Iaşii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reuşit să rupă frontul austro-ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eşecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărăşeşti.
Între timp, tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieştiului, iar până la sfârşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De asemenea, germanii au rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârşitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).
În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în Rusia.
Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale:
Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)
Când bolşevicii au cucerit puterea în urma Revoluţiei din Octombrie şi au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată şi încercuită de forţele ostile, neavând altă opţiune decât să iasă la rândul ei din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale Păcii de la Bucureşti. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.
Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Ţarii din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate zdrobitoare a voturilor. Pe 28 noiembrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina a votat pentru unirea cu Ţara, iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi reprezentanţii românilor şi saşilor din Transilvania a adoptat o proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.
Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuşi. Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi. Bucureştiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea şi drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuşi, peste 150.000 de soldaţi români fuseseră capturati.
Ruşii au fost forţaţi să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deşi cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupaţie străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.
Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane şi a generalilor lor: Falkenhayn şi Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obţinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă şi capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofiţeri din trupele de elită Alpen Korps se afla şi viitorul feldmareşal Erwin Rommel.
Urmări
Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menţionată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaţilor Răsăriteni, protejând Iaşii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reuşit să rupă frontul austro-ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eşecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărăşeşti.
Între timp, tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieştiului, iar până la sfârşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De asemenea, germanii au rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârşitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).
În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în Rusia.
Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale:
Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)
Când bolşevicii au cucerit puterea în urma Revoluţiei din Octombrie şi au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată şi încercuită de forţele ostile, neavând altă opţiune decât să iasă la rândul ei din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale Păcii de la Bucureşti. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.
Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Ţarii din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate zdrobitoare a voturilor. Pe 28 noiembrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina a votat pentru unirea cu Ţara, iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi reprezentanţii românilor şi saşilor din Transilvania a adoptat o proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.
Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.
Bibliografie (surse)
http://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom%C3%A2niei_la_primul_r%C4%83zboi_mondial
