Basarabia în preajma Primului Război Mondial (1917 - 1918)

Statuia Regelui Ferdinand al României, Chișinău

Autor:  Cristian Negrea

Motto:

„Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste."

Limba noastră, de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei în august 1917

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului. Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară (vezi Primele lupte ale Armatei Române cu bolşevicii) în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

Revoluţia rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812. Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu putinţă. Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din Ardeal,
astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute. Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea. Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut. Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român. Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea naţională mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea. Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care părăseau poziţiile de la primele focuri. Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni. Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat. Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat. Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii.

Redeşteptarea conştiinţei naţionale se petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata austro-ungară. În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat. Medici şi civili basarabeni au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră".

Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat. Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi). Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi instaurării regimului bolşevic. Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina. La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi cum va încerca în Basarabia.

Fiindcă Lenin şi Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul va deveni sovietic. Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite. De fapt, până ce U.R.S.S. va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci U.R.S.S. asigurându-şi stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o înarmare corespunzătoare. Două ţări au anulat planul lui Lenin şi Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.

România a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta şi cele două precedente). Mai mult, românii au anulat tentativele de bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească" din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)). Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920. Dar până atunci, România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta).

Dificultăţile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. Cei care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta, nu au făcut-o singuri. Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie", ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere. Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular. Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei. Şi basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii, şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau după 1944. Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe. Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de fonduri. De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

Spuneam că mare parte din documentele de arhivă s-au pierdut sau au fost distruse de comunişti sau de alţi inconştienţi. Cu atât mai mare mi se pare meritul unor mari români, de la simpli martori până la participanţii de marcă la unele evenimente, care, atâţia câţi au scăpat din închisorile comuniste, revenind acasă, bătrâni şi bolnavi, cu sănătatea zdruncinată iremediabil, s-au apucat să-şi scrie mărturiile cum s-au priceput mai bine, ştiind că nu vor putea fi publicate niciodată în timpul vieţii lor scurte care le-a mai rămas, dar cu încredere în viitorul românilor, pentru a lăsa mărturie şi a combate minciunile propagate pe toate canalele disponibile. Hăituiţi de securişti, care le confiscau când reuşeau toate documentele, aceşti martiri ai neamului s-au martirizat încă o dată pentru a lăsa mărturii cu atât mai valoroase cu cât au fost scrise cu limbă de moarte.

Aşa a apărut în România, după 1990, ca parte a literaturii de sertar, memorialistica de sertar, multe din ele salvate ca prin minune, dar câte altele nu s-au pierdut? „România în al doilea război mondial", operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial", scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965. Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o. Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului. La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii" a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-şi continue munca. Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate după 1990.

Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al lui Vasile Harea, respectiv Testament pentru urmaşi, autori Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România", autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.

Renaşterea Basarabiei

Declanşarea revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor. O descriere amănunţită a acestei perioade, a luptei basarabenilor pentru libertate, ar fi necesară, dar depăşeşte cu mult limitele unui articol. De aceea mă voi mulţumi să enumăr principalele evenimente, invitându-i pe cei interesaţi să studieze cărţile apărute pe această temă, mult prea puţine faţă de câte ar fi necesare.

În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern basarabean. Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni
defilau pe străzi cu tricolorul în mână. Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.

Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control. Numărul lor va creşte continuu, mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 - ianuarie 1918. Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Şcerbaciov, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii. Din păcate, acest număr se dovedeşte insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

General Dimitrie Şcerbaciov (n.1857-d.1932), Armata Ţaristă

La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte ţărâna scumpă a României.

Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi. La 21 octombrie este proclamată, de către primul Congres ostăşesc Basarabia, Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa. Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi politice, economice şi profesionale. Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi. La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia. Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu forţa armelor trupele ruseşti din ţară. Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată. Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a soldatului român.

Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică

Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromur implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi orăşeneşti. La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populaţii localnice. Asemenea binefaceri ruseşti le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc." „ ...uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă
sau tras afară şi acolo omorât. Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă..."
(Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean. Sovietul soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluţiei Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al revoluţiei din
regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele. Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control. Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea. Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia. Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20 de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf şi pradă. Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice. Câţi români au pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată. Depozitele şi trenurile capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.

Şi jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele nederanjaţi de nimeni. De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune?

Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo evidenţă. Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în Transilvania. Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câţiva invitaţi. Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se ascundă. A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare. Văzându-l în uniformă militară, au tras împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia. Bolşevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională. Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă şi baionete. Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând ajutoare.

Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului. Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei. Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executaţi.

La sfârşitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preţ. În acest sens, trimite cu un tren spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce
sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara. Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora. De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.

Alexei Mateevici (1888-1917), poet basarabean

Limba noastră de Alecu Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au tara.
Limba noastră-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ti avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatra rară
Pe moşie revărsată.

Bibliografie:

1. Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
2. Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru - Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
3. Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
4. Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
5. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992 

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova (1991)

Harta administrativă actuală a Republicii Moldova

Republica Moldova

PARLAMENTUL

LEGE Nr. 691
din  27.08.1991

privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova

Publicat : 27.08.1991 în Monitorul Oficial Nr. 011     art Nr : 103;118     Promulgat : 27.08.1991

Parlamentul Republicii Moldova d e c r e t e a z ă:

1. Se aprobă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova (se anexează).
2. Prezenta Lege intră în vigoare în momentul adoptării ei.

PREŞEDINTELE
REPUBLICII MOLDOVA                       Mircea SNEGUR

Chişinău, 27 august 1991.
Nr.691-XII. 

D E C L A R A Ţ I A

DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA.

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,

AVÎND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;

CONSIDERÎND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 si 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;

SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria - parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru;

LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia" prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991;

SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcînd chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale", iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească", acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricarui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.;

REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;

PORNIND de la Declaraţia suveranitatii Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, şi de la faptul că populaţia Republicii Moldova, exercitînd dreptul său suveran, nu a participat la 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale U.R.S.S., la referendumul asupra menţinerii U.R.S.S.;

TINÎND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi în lume de democratizare, de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă;

REAFIRMÎND egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei O.N.U., Actului final de la Helsinki şi normelor de drept internaţional;

APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvîrşirii unui act de justiţie, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,

PROCLAMĂ

solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi:

REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.

În calitatea sa de STAT SUVERAN şi INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:

SOLICITĂ tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept international şi practicii existente în lume în această materie;

ADRESEAZĂ Organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisa ca membru cu drepturi depline în organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate;

DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitînd, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la mecanismele sale;

CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova;

HOTARĂŞTE că pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova;

GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinînd grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale documentelor adoptate ulterior Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 Chişinău, Parlamentul Republicii Moldova,

27 august 1991

Steagul Republicii Moldova

Lista Oraşelor din Republica Moldova (1991 - prezent)

Steagul Republicii Moldova

A

    * Anenii Noi

B

    * Bălţi
    * Basarabeasca
    * Biruinţa
    * Briceni
    * Bucovăţ

C

    * Cahul
    * Călăraşi
    * Camenca
    * Cantemir
    * Căuşeni
    * Căinari
    * Chişinău
    * Ciadîr-Lunga
    * Cimişlia
    * Ciuciuleni
    * Codru
    * Comrat
    * Congaz
    * Corneşti
    * Costeşti
    * Cricova
    * Criuleni
    * Cupcini

D

    * Donduşeni
    * Drochia
    * Dubăsari
    * Durleşti

E

    * Edineţ

F

    * Făleşti
    * Floreşti
    * Frunză

G

    * Ghindeşti
    * Glodeni
    * Grigoriopol

H

    * Hînceşti

I

    * Ialoveni
    * Iargara

L

    * Leova
    * Lipcani

M

    * Mărculeşti

N

    * Nisporeni

O

    * Ocniţa
    * Orhei
    * Otaci

R

    * Rezina
    * Rîbniţa
    * Rîşcani

S-Ş

    * Sîngera
    * Sîngerei
    * Slobozia

    * Şoldăneşti
    * Soroca
    * Ştefan Vodă
    * Străşeni

T

    * Taraclia
    * Teleneşti
    * Tighina
    * Tiraspol

U

    * Ungheni (Moldova)
V

    * Vadul lui Voda
    * Vatra
    * Vulcăneşti

Participarea României la Primul Război Mondial (1916 - 1918)

Campania românească a fost parte a campaniei din Balcani a Primului Război Mondial, ale cărei acţiuni au fost purtate pe teritoriul României, între armatele aliate ale Regatului Român şi Imperiului Rus pe de-o parte şi armatele Puterilor Centrale pe de altă parte.

 

Scene de luptă a trupelor române în Primul Război mondia, pe fundalul piesei "Treceţi batalione române carpaţii" de N.F.Iancu

România până la intrarea în război

          România era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea Primului Război Mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.

          România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel, Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867.

          Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alătura efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie. Anumiţi istorici militari apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Voievodatului Moldovei în 1812, Basarabia. Istoricul militar britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de acord în secret să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.

          Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut planuri pentru atragerea ţării de partea Putrerilor Centrale.


Intrarea României în război, august 1916

          Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând Carpaţii Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Ruşii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar aceşti militari nu au fost aprovizionaţi corespunzător.

          Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeţi şi: Bătălia de la Turtucaia).

          Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania şi să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii româneşti au forţat cursul Dunării la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc de 4 kilometri. În aceiaşi zi, diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eşecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele acestui eşec au fost uriaşe pentru tot restul campaniei.

Campania română în Transilvania, august 1916

          Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit în grabă pentru a întări frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea să cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa. Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri viguroase până pe 21 septembrie.

          Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis din fucţia de şef al Statului Major). El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac a fost declanşat împotriva Armatei I română lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie coloanele române în marş lângă Hermannstadt. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat forţele germane la Kronstadt, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care acţiona în nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi în interiorul graniţelor naţionale.

Contraatacul Puterilor Centrale, septembrie-octombrie 1916

          În Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o nouă ofensivă pe 20 octombrie, după o lună de pregătiri atente, şi a trupele amestecate de sub comanda sa au reuşit să învingă pe cele ruse. Ruşii au fost forţaţi să se retragă din Constanţa spre Delta Dunării. Armata rusă era nu doar demoralizată, dar şi cu proviziile pe sfârşite. Mackensen a ales să transfere în mare secret o jumate din armata sa lângă oraşul Sistova (Sviştov) din Bulgaria, pregătindu-se să forţeze cursul Dunării.



Campania din România

          Forţele de sub comanda lui Falkenhayn au executat câteva atacuri de probă în trecătorile Carpaţilor pentru a testa punctele slabe ale apărării. După câteva săptămâni de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unităţile de elită Alpen Korps, în faţa Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au împins înapoi pe apărătorii români din munţi. Pe 26 noiembrie deja luptele se dădeau în zona de câmpie. În munţi începuseră ninsori puternice, şi în scurtă vreme operaţiunile militare ar fi trebuit să înceteze. Armata a 9-a germană a înaintat în celelalte sectoare ale frontului, atacând toate trecătorile Carpaţilor Meridionali, românii fiind forţaţi să se retragă constant, în condiţiile în care situaţia aprovizionării lor devenea critică.

          Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunărea plecând din două locaţii de lângă Sistova. Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala Bucureşti. Atacul lui Mackensen ameninţa să taie în două frontul românesc, iar noul comandant suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a încercat să organizeze un contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre trupele lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a refuzat să coopereze.

Operaţiunile din România, noiembrie 1916 – ianuarie 1917

         Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuşi. Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate punctele. Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi. Bucureştiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea şi drumurile proaste au salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuşi, peste 150.000 de soldaţi români fuseseră capturati.

          Ruşii au fost forţaţi să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deşi cea mai mare parte a teritoriului său se afla sub ocupaţie străină.

          Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.

          Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane şi a generalilor lor: Falkenhayn şi Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră obţinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă şi capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofiţeri din trupele de elită Alpen Korps se afla şi viitorul feldmareşal Erwin Rommel.



Urmări

          Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânâd neocupată datorită stategiei de apărare în triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menţionată anterior), care a rămas neclintită în apărarea Carpaţilor Răsăriteni, protejând Iaşii împotriva atacurilor germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliaţii ruşi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. După ce au reuşit să rupă frontul austro-ungar la Mărăşti, avansarea trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eşecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Forţele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărăşeşti.

          Între timp, tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din câmpurile petroliere din jurul Ploieştiului, iar până la sfârşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De asemenea, germanii au rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârşitul războiului, în 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).

          În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în Rusia.

          Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale:

         Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)

          Când bolşevicii au cucerit puterea în urma Revoluţiei din Octombrie şi au semnat cu germanii Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată şi încercuită de forţele ostile, neavând altă opţiune decât să iasă la rândul ei din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale Păcii de la Bucureşti. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se încheie în vest.

          Pe 9 aprilie 1918, Sfatul Ţarii din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate zdrobitoare a voturilor. Pe 28 noiembrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina a votat pentru unirea cu Ţara, iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi reprezentanţii românilor şi saşilor din Transilvania a adoptat o proclamaţia de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.

          Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.

Bibliografie (surse)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom%C3%A2niei_la_primul_r%C4%83zboi_mondial

Pactul Ribbentrop-Molotov (1939)

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin	Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, în timpul semnării Pactului, 23 august 1939

 -  

Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)
Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:
Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.
Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.
Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.
Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.
Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.
Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.
Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

(Nota redacţiei: Secţia de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de asupa a fost anunţată).  

Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în germană	Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă

Protocolul Adiţional Secret
Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

"Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov" din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei	"Tributul Prusac la Moscova", ziarul satiric "Mucha", 8 septembrie 1939, Varşovia, Polonia

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.
Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.
În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop - Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.
Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

Lista domnitorilor Moldovei (1247 - 1859)

Drapelul mare al Moldovei

Aceasta este o listă de domnitori ai Moldovei, de la primele atestări în secolul XIII la unirea cu Muntenia (Valahia), proclamată de Alexandru Ioan CUZA la 24 ianuarie (pe stil vechi) 1859.

Primele atestări documentare ale Moldovei

Anii de domnie	Domnitorul		Detalii
cca.1247		Olaha Voievod
secolul al XIV-lea		Costea Voievod

 

Marca ungară de apărare a lui Dragoş

Anii de domnie	Domnitorul		Detalii
1351/2 - 1353/4		Dragoş Voievod
1354 - 1358		Sas Voievod	fiul lui Dragoş Voievod
1359		Balc Voievod	fiul lui Sas

Principatul independent Moldova

Anii de domnie	Domnitorul		Detalii
1359 - 1365		Bogdan I	Întemeietorul statului independent Moldova şi al dinastiei voievodale
1365 - 1373		Laţcu Voievod	fiul lui Bogdan I
1373 - 1375		Costea Voievod	Domn asociat
1375 - 1391		Petru I	fiul Muşatei (Margareta), soţia lui Laţcu
mar. 1392 - dec. 1394		Roman I	fiul Muşatei
1394 - 1399		Ştefan I	filiaţie incertă
1399 - 1400		Iuga Ologul	filiaţie incertă
1400 - 1432		Alexandru cel Bun	fiul lui Roman I
1432 - 1433		Iliaş I  ( Ilie )
1433 - 1435		Ştefan al II-lea
1435 - 1436		Iliaş I  ( Ilie )
1436 - 1442		Iliaş I şi Ştefan al II-lea
1442 - 1447		Ştefan al II-lea
iul.-sept. 1447		Petru al II-lea
1447 - 1448		Roman al II-lea (fiul lui Iliaş I)
1448 - 1449		Petru al II-lea
1449		Ciubăr Vodă	domnie incertă
feb.-oct. 1449		Alexăndrel	fiul lui Iliaş I
1449 - 1451		Bogdan al II-lea	fiul lui  Alexandru cel Bun
1451 - 1452		Petru al III-lea Aron	fiul lui  Alexandru cel Bun
1452 - 1454		Alexăndrel
1454 - 1455		Petru al III-lea Aron
1455		Alexăndrel
1455 - 1457		Petru al III-lea Aron
1457 - 1504		Ştefan III-lea (Ştefan cel Mare)	fiul lui  Bogdan al II-lea
1504 - 1517		Bogdan al III-lea (Bogdan cel grozav şi orbu)	fiul lui  Ştefan cel Mare
1517 - 1527		Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă)	fiul lui  Bogdan al III-lea
1527 - 1538		Petru Rareş	fiul lui  Ştefan cel Mare
1538 - 1540		Ştefan Lăcustă	fiul lui  Ştefan cel Mare
1540 - 1541		Alexandru Cornea	fiul lui  Bogdan al III-lea
1541 - 1546		Petru Rareş
1546 - 1551		Iliaş al II-lea Rareş	fiul lui  Petru Rareş
1551 - 1552		Ştefan al VI-lea (Ştefan Rareş)	fiul lui  Petru Rareş
sept. 1552		Ioan Joldea
1552 - 1561		Alexandru Lăpuşneanul	fiul lui  Bogdan al III-lea
1561 - 1563		Despot Vodă (Ioan Iacob Heraclide)
1563 - 1564		Ştefan Tomşa
1564 - 1568		Alexandru Lăpuşneanul
1568 - 1572		Bogdan IV (Bogdan Lăpuşneanul)	fiul lui  Alexandru Lăpuşneanul
1572 - 1574		Ioan Vodă cel Viteaz (Ioan Vodă cel Cumplit)	fiul lui  Ştefan al IV-lea
1574 - 1577		Petru Şchiopul
nov.-dec. 1577		Ioan Nicoară Potcoavă
1578 - 1579		Petru Şchiopul
1579 - 1582		Iancu Sasul	fiul lui  Petru Rareş
1582 - 1591		Petru Şchiopul
1591 - 1592		Aron Tiranul (cel cumplit)	Prima domnie, fiul lui  Alexandru Lăpuşneanul
1592		Alexandru cel Rău	nepotul lui  Alexandru Lăpuşneanul, urma în scaunul domnesc dar nu a domnit în Moldova, fiind transferat pe scaunul Ţării Româneşti
aug.-oct. 1592		Petru Cazacul	fiul lui  Alexandru Lăpuşneanul
1592 - 1595		Aron Tiranul (cel cumplit)	Domnia a doua
1595		Ştefan Răzvan	filiaţie incertă
1595 - 1600		Ieremia Movilă
mai.-sept. 1600		Mihai Viteazul	Domn al Ţării Româneşti (1593-1601), Domn al Transilvaniei (1599-1600)
iun-nov 1600		Locotenenţă domnească
1600 - 1606		Ieremia Movilă
iun.-iul. 1606		Constantin Movilă	fiul lui Ieremia Movilă
1606 - 1607		Simion Movilă	fratele lui Ieremia Movilă
1607		Mihail Movilă	fiul lui Simion Movilă
1607		Constantin Movilă	fiul lui Ieremia Movilă
1607		Mihail Movilă
1607 - 1611		Constantin Movilă
1611 - 1615		Ştefan al IX-lea Tomşa (Ştefan Tomşa II)	se dădea fiul a lui Ştefan Tomşa
1615 - 1616		Alexandru Movilă
1616 - 1619		Radu Mihnea
1619 - 1620		Gaspar Graziani
1620 - 1621		Alexandru Iliaş	a domnit şi în Ţara Românească
1621 - 1623		Ştefan al IX-lea Tomşa
1623 - 1626		Radu Mihnea
1626 - 1629		Miron Barnovschi-Movilă
1629 - 1630		Alexandru Coconul
1630 - 1631		Moise Movilă	fiul lui Simion Movilă
1631 - 1633		Alexandru Iliaş	a domnit şi în Ţara Românească
1633		Miron Barnovschi-Movilă
1633 - 1634		Moise Movilă
1634 - 1653		Vasile Lupu
3-28 apr. 1653		Gheorghe Ştefan
apr.-iul. 1653		Vasile Lupu
1653 - 1658		Gheorghe Ştefan
1658 - 1659		Gheorghe Ghica	a domnit şi în Ţara Românească
2-21 nov. 1659		Constantin Şerban Basarab	fostul domn al Munteniei
1659 - 1661		Ştefăniţă Lupu	fiul lui Vasile Lupu
ian.-feb. 1661		Constantin Şerban Basarab
feb.-sept. 1661		Ştefăniţă Lupu
1661 - 1665		Eustatie Dabija
1665 - 1666		Gheorghe Duca	a domnit şi în Ţara Românească
1666 - 1668		Iliaş Alexandru	fiul lui Alexandru Iliaş
1668 - 1672		Gheorghe Duca	a domnit şi în Ţara Românească
1672 - 1673		Ştefan Petriceicu
nov. 1673		Dumitraşcu Cantacuzino	se trage de la Cantacuzinii de la Anhialos
1673 - 1674		Ştefan Petriceicu
1674 - 1675		Dumitraşcu Cantacuzino
1675 - 1678		Antonie Ruset (Rosetti)
1678 - 1683		Gheorghe Duca	a domnit şi în Ţara Românească
1683 - 1684		Ştefan Petriceicu
1684 - 1685		Dumitraşcu Cantacuzino
1685 - 1693		Constantin Cantemir
mar.-apr. 1693		Dimitrie Cantemir	fiul lui Constantin Cantemir
1693 - 1695		Constantin Duca
1695 - 1700		Antioh Cantemir	fiul lui Constantin Cantemir
1700 - 1703		Constantin Duca
15 iun.-sept. 1703		Logofăt Ioan Buhuş
1703 - 1705		Mihai Racoviţă	nepot de vară a lui Şerban Cantacuzino
1705 - 1707		Antioh Cantemir
1707 - 1709		Mihai Racoviţă
1709 - 1710		Caimacam - Logofăt Ioan Buhuş
1709 - 1710		Nicolae Mavrocordat	strănepot de la soră a lui Alexandru Iliaş
1710 - 1711		Dimitrie Cantemir

 

Moldova în Epoca Fanariotă

Anii de domnie	Domnitorul		Detalii
iul.-26_sept. 1711		Caimacam Lupu Costachi	mare vornic
26_sept.-8_nov. 1711		Caimacam Ioan Mavrocordat	dragoman
1711 - 1715		Nicolae Mavrocordat
1715 - 1726		Mihai Racoviţă
1726 - 1733		Grigore al II-lea Ghica	nepot de fiu a lui Gheorghe Ghica, a domnit în Muntenia
1733 - 1735		Constantin Mavrocordat	fost domn al Munteniei
1735 - 1739		Grigore al II-lea Ghica
3_sept.-oct. 1739		Administraţie militară rusă
1739 - 1741		Grigore al II-lea Ghica
1741 - 1743		Constantin Mavrocordat
1743 - 1747		Ioan N. Mavrocordat
1747 - 1748		Grigore al II-lea Ghica
1748 - 1749		Constantin Mavrocordat
20_aug.-7_dec. 1749		Iordache Stavrachi
1749 - 1753		Constantin Racoviţă	a domnit şi în Muntenia
1753 - 1756		Matei Ghica	fiul lui Grigore al II-lea Ghica
1756 - 1757		Constantin Racoviţă
1757 - 1758		Scarlat Ghica	fiul lui Grigore al II-lea Ghica
1758 - 1761		Ioan Teodor Callimachi	Calmasul
1761 - 1764		Grigore Callimachi	fiul lui Ioan Teodor Callimachi
1764 - 1767		Grigore al III-lea Ghica	nepot de frate a lui Grigore al II-lea Ghica
1767 - 1769		Grigore Callimachi
iun.-dec. 1769		Constantin Mavrocordat
27_sept._1769 - sept._1774		Administraţie militară rusă
1774 - 1777		Grigore al III-lea Ghica
1777 - 1782		Constantin Moruzi
1782 - 1785		Alexandru I Mavrocordat (Deli-bey adică Prinţul nebun)	fiul lui Constantin Mavrocordat
1785 - 1786		Alexandru II Mavrocordat (Firaris adică Fugarul)	fiul lui Ioan Mavrocordat
1786 - 1788		Alexandru Vodă Ipsilanti	fost domn al Munteniei
iun._1788 - 24_iul._1791		Administraţie militară austriacă
1788 - 1789		Manole (Emanuel) Giani-Ruset
oct._1788 - 29_dec._1791		Administraţie militară rusă
mart.-dec. 1792		Alexandru Moruzi	fiul lui C. Moruzi, a domnit şi în Muntenia
1792 - 1795		Mihai Suţu "Draco"
1795 - 1799		Alexandru Callimachi
1799 - 1801		Constantin Ipsilanti	fiul lui Alexandru Ipsilanti
1801 - 1802		Alexandru Suţu
19_sept.-28_oct. 1802		Logofăt Iordache Conta şi alţi caimacami
1802 - 1806		Alexandru Moruzi
1806		Scarlat Callimachi	fiul lui Alexandru Callimachi
1806 - 1807		Alexandru Moruzi
1806 - 1812		Administraţie militară rusă
mar.-iul. 1807		Alexandru Hangerli
1807 - 1810		Scarlat Callimachi	nu a condus propriu-zis
7-31_dec. 1806		Caimacam Iordache Ruset-Roznovanu
1_ian._1807 - 26_iul._1812		Mitropolit Veniamin Costache şi alţi caimacami
1812 - 1819		Scarlat Callimachi
20_iun.-nov. 1819		Seneschals Manu şi Iacovachi Rizos-Nerulos (?)
1819 - 1821		Mihail Suţu	nepot de fiu a lui Mihail Suţu
29_mar.-mai 1821		Caimacam Mitropolit Veniamin Costache
apr. 1821		Eteria lui Alexandru Ipsilanti
feb._1821 - 10_iul._1822		Caimacam Ştefan Vogoride
16_mai_1821 - iul._1822		Administraţie militară turcă
1822 - 1828		Ioan Sandu Sturdza
26_apr._1828 - apr._1834		Administraţie militară rusă
1834 - 1849		Mihail Sturdza
1849 - 1853		Grigore Alexandru Ghica
18_oct._1853 - 4_sept._1854		Administraţie militară rusă
1854 - 1856		Grigore Alexandru Ghica
3-10_iul. 1856		Consiliu administrativ extraordinar
11_iul._1856 - 17_feb._1857		Caimacam Teodor Balş
17_feb.(stil vechi)_1857 - oct._1858		Caimacam Nicolae Vogoride
oct. 1858 - 5 ian. 1859 (stil vechi)		Căimăcămia de trei: Ştefan Catargiu (se retrage la 20 octombrie 1858, îi urmează I. A. Cantacuzino); Vasile Sturdza şi Anastasie Panu
5 ian.1859 - 24 ian.1862 (stil vechi)		Alexandru Ioan CUZA	Sub domnia lui Cuza are loc unirea principatelor Moldovei şi Munteniei şi formarea Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Unirea de la 1859. Principatele unile ale Valahiei şi Moldovei (1859-1866)

La 20 noiembrie (pe stil vechi) 1861 Înalta Poartă a adoptat "Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei" prin care a admis unirea politică şi administrativă a Principatelor Moldova şi Muntenia, teritorii autonome aflate în componenţa Imperiului Otoman, doar pe timpul domniei lui A. I. Cuza. Pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan CUZA, domn al Moldovei şi totodată domn al Munteniei (cu guverne şi adunări separate până la acea dată), a dat publicităţii proclamaţia prin care a adus oficial la cunoştinţă că "naţionalitatea română este întemeiată". La 22 ianuarie (pe stil vechi) 1862 s-a format primul guvern unitar al României. Două zile mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, adunările Moldovei şi Munteniei, reunite în şedinţă comună, au proclamat oraşul Bucureşti drept capitală a întregii ţări. De la acea dată Principatul Moldova  şi Principatul Muntenia (Valahia, Ţara Românească) şi-au încetat existenţa.

Bibliografie (surse):

1. http://www.ici.ro/romania/ro/istorie/
2. http://en.wikipedia.org/
3. Popa D.Marcel, Matei C.Horia, Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Statele lumii contemporane,  Bucureşti 1993